Ca orice umanist bun, am așteptat optimist ca normii să înceapă în sfârșit să internalizeze argumentul (foarte simplu) al riscului existențial și să treacă peste linia absurdă a partidului apei, dar au trecut cam 2 ani și încep să mă simt ca un părinte care ajunge încet la realizarea amenințătoare că copilul său de 3 ani, care încă nu a rostit niciun cuvânt, ar putea fi doar blocat