Un lucru interesant despre schizocollage/traitmaxxing este că reprezintă provocarea exact opusă a artei generative pentru creatori. Pentru lucrările generative vizuale, multe încep cu o tehnică sau un concept relativ simplu sub capotă (zgomot Perlin, câmpuri de curgere, automate celulare etc.). Provocarea pentru artiști este să le ridice în ceva care să se simtă proaspăt și unic. Gândiți-vă la câte piese de câmp cu flux redus au apărut în urma lui Fidenza. Odată ce un concept este dezvoltat, varietatea vine din adăugarea de haos sistemului prin trăsături care fac ca fiecare lucrare să fie distinctă, în timp ce este încă coerentă în spațiul de producție mai larg. Riscul este că prea multă coeziune poate aplatiza individualitatea, lăsând rezultate care se simt interschimbabile. Semnul unui algoritm puternic este profunzimea și emergența: poți recunoaște colecția instantaneu, dar fiecare lucrare poartă propria identitate. Cu schizocollage, baza este în traitmaxxing. Multe colecții se citesc ca o serie de 1/1 adevărate, construite din colaje de stiluri conflictuale și fragmente culturale. Deoarece accentul este pus pe excesul vizual, identitatea este ușor de pierdut, atât în cadrul unei colecții, cât și în diferite colecții. În acest sens, creatorii de schizocolaje trebuie să retragă haosul într-o oarecare măsură, astfel încât spectatorii să se poată uita la o lucrare și să se gândească: "Oh, acesta este [numele colecției]". Trucul este să păstrezi plăcerea supraîncărcării vizuale fără a aluneca în zgomotul total, să găsești un fel de "voce" recunoscută într-un format construit pe disonanță. Este mai puțin despre inventarea de noi trăsături și mai mult despre organizarea limitelor cu anumite texturi recurente, logici compoziționale sau ancore tematice care dau formă excesului. Cele mai de succes seturi de schizocollage reușesc să înțeleagă acul ac: se simt delirant de eterogene la prima vedere, dar cu cât privești mai mult, cu atât mâna unui anumit artist sau colecție este mai coerentă.