Căderea Romei a fost cauzată de o criză demografică internă. Ceea ce se întâmplă cu Europa de Vest cu Africa este EXACT ceea ce s-a întâmplat odată cu Imperiul Roman când a integrat populații barbare pentru a-și rezolva deficitul de forță de muncă. Imperiul Roman târziu s-a confruntat cu o provocare demografică și militară pe care nu a putut să o rezolve pe plan intern. Scăderea ratei natalității în rândul cetățenilor romani, împreună cu războaie și epidemii nesfârșite, au creat o lipsă cronică de forță de muncă. Pentru a compensa, Roma a început să stabilească triburi germanice și alte triburi barbare în interiorul granițelor sale. La început, aceste grupuri trebuiau să furnizeze soldați și fermieri sub control imperial. În practică, însă, și-au păstrat propriile identități, proprii lideri și propriile legi. Roma, disperată după forță de muncă și trupe, și-a compromis propria coeziune pentru a supraviețui. Paralelele cu Europa de Vest de astăzi sunt izbitoare. Europa se confruntă cu un declin demografic, cu rate de fertilitate mult sub nivelurile de înlocuire. Pentru a susține economiile, a ocupa locurile de muncă și a menține sistemele de asistență socială, guvernele europene au apelat la imigrația pe scară largă din Africa și Orientul Mijlociu. La fel ca barbarii din Roma, acești nou-veniți trebuie să se integreze în societățile gazdă, să adopte cultura și să contribuie la stat. Dar, în multe cazuri, ei mențin identități, practici religioase și loialități distincte. În loc de asimilare, Europa vede creșterea unor societăți paralele. Istoria arată riscurile unor astfel de politici. Așezarea vizigoților în interiorul Imperiului Roman în 376 a fost inițial justificată ca o soluție pragmatică: soldați ieftini în schimbul pământului. Cu toate acestea, în doi ani, vizigoții s-au răzvrătit și au anihilat o armată romană la Adrianopol în 378, un dezastru din care Imperiul nu și-a revenit niciodată complet. Mai târziu, imperiul s-a bazat pe regate barbare federate pentru a-și supraveghea granițele, dar acestea au devenit puteri independente, creând tărâmuri în Spania, Galia și Italia. Imperiul nu fusese distrus de o invazie externă, ci de incapacitatea sa de a controla popoarele pe care le admituse. Europa de Vest riscă să repete această greșeală. Prin importul de populații la scară masivă, fără infrastructura culturală pentru a le asimila, se creează condiții în care noii veniți trăiesc după propriile norme, mai degrabă decât după cele ale națiunii gazdă. Rezultatul este fragmentarea culturală, creșterea nesiguranței și erodarea identității comune. Roma a descoperit prea târziu că încercarea sa de a integra popoarele străine i-a slăbit fatal coeziunea. Europa se îndreaptă pe aceeași cale, condusă de aceeași iluzie: că demografia și deficitul de forță de muncă pot fi rezolvate prin importuri în masă, fără consecințe pentru supraviețuirea civilizației în sine. Civilizațiile nu cad peste noapte. Roma a avut nevoie de secole pentru a se prăbuși, dar declinul său a început cu epuizarea demografică și dependența de străini. Europa, apelând la Africa ca soluție la propriul declin, repetă aceeași traiectorie – nu prin cucerire din exterior, ci prin dezintegrare din interior.